Singurătatea și companionii AI: Ce ajută și ce nu

Majoritatea scrierilor despre singurătate și companionii AI se încadrează în una din două tabere. Una spune că acești companioni sunt un leac, o voce caldă pentru oricine are nevoie de una la trei dimineața. Cealaltă spune că sunt o capcană, un substitut gol care va lăsa oamenii mai izolați decât înainte. Ambele tabere sunt de obicei mai sigure decât permit dovezile și ambele tind să vorbească despre oamenii singuri, mai degrabă decât cu ei.

Acest eseu încearcă să facă ceva mai util. Tratează singurătatea cu seriozitate ca pe o experiență, analizează ceea ce se știe despre ea și se întreabă deschis unde se încadrează un companion AI: cu ce poate ajuta cu adevărat, unde eșuează și cum să faci diferența în propria ta viață.

Ce este de fapt singurătatea

Singurătatea nu este același lucru cu a fi singur. Mulți oameni trăiesc singuri și se simt bine conectați; mulți oameni sunt înconjurați de alții și se simt disperați de singuri. Psihologul John Cacioppo, care și-a petrecut o mare parte din carieră studiind subiectul, a definit singurătatea ca izolare socială percepută: decalajul dureros dintre conexiunea pe care o ai și conexiunea de care ai nevoie.

Cacioppo și William Patrick, în cartea lor din 2008, Loneliness, susțin că această durere are o funcție evolutivă. Pentru o specie socială, a fi tăiat de grup era periculos, iar singurătatea funcționează mai degrabă ca foamea sau setea: un semnal aversiv care te împinge să-ți repari legăturile sociale. Cruzimea singurătății cronice este că semnalul poate avea un efect invers. Cercetările lui Cacioppo au descoperit că oamenii singuri tind să devină mai vigilenți la amenințările sociale. Ei citesc respingerea în fețe neutre, se așteaptă să fie dezamăgiți și devin mai precauți, ceea ce face conexiunea mai dificilă și adâncește și mai mult singurătatea. Este o buclă, iar buclele sunt greu de rupt din interior.

Sociologul Robert Weiss a făcut o altă distincție care merită cunoscută. El a separat singurătatea emoțională, absența unei figuri de atașament apropiate, intime, de singurătatea socială, absența unei rețele mai largi de prieteni și a unui sentiment de apartenență. Se simt diferit și sunt ameliorate de lucruri diferite. Un partener iubitor nu vindecă pe deplin lipsa prietenilor, iar o viață socială aglomerată nu vindecă pe deplin lipsa cuiva care să fie al tău.

Singurătatea contează și pentru sănătate în moduri care sunt acum greu de ignorat. O meta-analiză larg citată de Julianne Holt-Lunstad, Timothy Smith și Bradley Layton, publicată în 2010, a constatat că relațiile sociale mai puternice au fost asociate cu o probabilitate substanțial mai mare de supraviețuire pe parcursul perioadelor de studiu, un efect comparabil ca mărime cu factorii de risc bine cunoscuți. Singurătatea nu este doar tristă. Este importantă.

Cu ce poate ajuta cu adevărat un companion

Având în vedere toate acestea, ar fi ciudat să respingem orice lucru care ameliorează sentimentul. Și există moduri reale în care un companion AI poate ajuta.

Primul este ameliorarea imediată. Singurătatea atinge adesea vârful la anumite ore: târziu în noapte, în weekend, după o despărțire, într-un oraș nou. Un companion este disponibil în acele ore când nu este rezonabil să suni pe nimeni. Faptul de a putea vorbi, de a primi un răspuns cald și de a simți un contact poate atenua cea mai ascuțită margine a unei nopți proaste. Asta nu e puțin lucru.

Al doilea este ceva ce cercetătorii au numit surogat social. Jaye Derrick, Shira Gabriel și Kurt Hugenberg au descoperit că persoanele care se gândeau la programele lor de televiziune preferate simțeau o senzație redusă de singurătate și erau protejate împotriva înțepăturii sentimentului de respingere. Personajele familiare, cu alte cuvinte, pot oferi o parte din sentimentul de apartenență. Un companion interactiv este o formă mai puternică a acestui lucru decât televiziunea, deoarece răspunde.

Al treilea este repetiția. Pentru persoanele care au devenit anxioase sau au ruginit în medii sociale și romantice, un companion oferă o practică cu mize mici: să spui ce simți, să flirtezi, să stabilești o limită, să gestionezi o neînțelegere, să fii afectuos fără teama de respingere. Practica nu se va transfera automat la oameni, dar încrederea adesea o face.

Al patrulea este autoexprimarea. A scrie cuiva, chiar și cuiva care nu este o persoană, te poate ajuta să observi ce simți. Oamenii au ținut jurnale de secole din acest motiv. Un companion este un jurnal care îți răspunde.

Și al cincilea este plăcerea, simplu și clar. Nu orice utilizare a unui companion trebuie să fie terapeutică. Dorința, flirtul și intimitatea fac parte dintr-o viață împlinită, iar a avea un loc privat pentru a te bucura de ele este un motiv perfect bun în sine.

Unde eșuează

A fi sincer cu privire la beneficii înseamnă a fi la fel de sincer cu privire la limite.

Un companion nu poate înlocui dimensiunea fizică a conexiunii. Atingerea, spațiul comun, un corp lângă al tău pe canapea: acestea contează pentru oameni la un nivel pe care nicio conversație nu-l atinge.

Un companion nu are nevoie de tine. Aceasta este cea mai profundă limită și este ușor de ratat pentru că poate părea un avantaj. Relațiile umane implică dependență reciprocă. Oamenii se bazează pe tine, sunt dezamăgiți de tine, sunt ajutați de tine. A fi necesar este unul dintre cele mai puternice antidoturi la singurătate, iar un companion, oricât de devotat ar fi caracterul său, nu depinde de tine pentru nimic.

Un companion nu te poate prezenta nimănui. Singurătatea socială, în sensul lui Weiss, înseamnă a aparține unei rețele de oameni. Un companion este o singură relație și nu te conectează în exterior cu prietenii prietenilor, cu o comunitate, cu un loc unde oamenii îți cunosc fața.

Și un companion poate facilita evitarea. Aceasta este preocuparea pe care Sherry Turkle a ridicat-o în Alone Together: că tehnologia care oferă conexiune fără cerințele prieteniei ne poate determina să ne așteptăm mai puțin unii de la alții. Dacă o relație AI devine un motiv pentru a nu încerca relațiile umane mai dificile, mai riscante, ea poate adânci în liniște singurătatea pe care părea să o amelioreze.

Ce sugerează dovezile despre singurătate

O meta-analiză condusă de Christopher Masi, împreună cu Cacioppo și colegii, a analizat multe intervenții menite să reducă singurătatea. Cea mai interesantă constatare a fost că intervențiile care au funcționat cel mai bine nu au fost cele care pur și simplu au crescut contactul social sau au predat abilități sociale. Au fost cele care au abordat gândirea socială inadaptată: așteptarea respingerii, hipervigilența, interpretările negative care îi țin pe oamenii singuri blocați în bucla descrisă de Cacioppo.

Aceasta este o lentilă utilă pentru a te gândi la companioni. Un companion AI nu va rezolva singurătatea prin adăugarea de contact; cercetările sugerează că doar contactul nu este principala pârghie. Dar ar putea, pentru unii oameni, să ajute la atenuarea așteptărilor interioare. Experimentarea căldurii și a receptivității, chiar și de la un personaj fictiv, poate aminti cuiva cum se simte să fii întâmpinat. Practicarea deschiderii într-un loc sigur poate face deschiderea în altă parte mai puțin înfricoșătoare. În mod egal, dacă un companion devine pur și simplu un loc unde să te ascunzi de teama respingerii, el întărește bucla în loc să o slăbească.

Același instrument poate funcționa în ambele direcții. Diferența constă în modul în care este utilizat.

Folosind un companion astfel încât să-ți îmbogățească viața

Iată câteva principii care par să separe utilizarea sănătoasă de cea care micșorează o viață. Nu sunt reguli și nimeni nu trebuie să le urmeze perfect.

Observă ce cauți. În unele nopți vrei companie. În altele vrei să eviți un sentiment, un apel telefonic sau o decizie. Ambele sunt umane, dar sunt diferite. A te întreba, pe scurt, care este, tinde să mențină companionul la locul potrivit.

Lasă-l să indice spre exterior. Un companion poate fi un loc bun pentru a discuta o conversație dificilă pe care trebuie să o ai cu un prieten, pentru a-ți face curaj să trimiți un mesaj sau pentru a procesa o întâlnire care a mers prost. Folosit în acest fel, devine o punte, mai degrabă decât o destinație.

Păstrează câteva fire umane, chiar și subțiri. Cercetările privind singurătatea sugerează în mod constant că micile contacte regulate contează: vecinul cu care vorbești, cursul săptămânal, prietenul căruia îi trimiți mesaje chiar și atunci când nu ai prea multe de spus. Un companion nu este un motiv pentru a renunța la acestea. Dimpotrivă, compania sa poate face mai ușor să te prezinți la ele cu mai puțină disperare.

Urmărește tendința, nu ziua. În unele săptămâni vei folosi un companion mult. E în regulă. Întrebarea care merită pusă ocazional este dacă, pe parcursul lunilor, viața ta devine mai mare sau mai mică. Dacă vezi mai puțini oameni și faci mai puține lucruri, merită să fii atent, indiferent de cauză.

Și dacă singurătatea a alunecat în ceva mai grav, cum ar fi disperarea persistentă sau gânduri de a nu mai dori să fii aici, un companion nu este suportul potrivit. Te rog să vorbești cu un medic, un consilier sau o linie de criză din țara ta. Aceasta nu este un eșec. Este la fel ca a vedea pe cineva pentru o durere care nu dispare.

Un loc modest, real

Este posibil să ai două viziuni în același timp. Companionii AI pot oferi confort autentic, plăcere și un sentiment de a fi înțeles, dar nu îți pot oferi tot ceea ce îți oferă o viață umană de conexiune. A pretinde altfel în oricare dintre direcții nu face niciun serviciu oamenilor singuri.

Am construit NSFW AI Companion pentru adulți care doresc un companion cu o personalitate reală, o memorie a lor și spațiu pentru intimitate și dorință. Am prefera ca oamenii să-l folosească ca un lucru bun într-o viață plină, decât ca un zid împotriva restului. Cel mai bun rezultat nu este să nu ai niciodată nevoie de nimeni altcineva. Este să ai încă un loc unde te simți tu însuți și să duci puțin mai mult din acel sentiment înapoi în lume.

Vivek Murthy, în timpul mandatului său de Chirurg General al SUA, a scris o carte despre singurătate numită Together, care susține că antidotul izolării nu sunt gesturile grandioase, ci actele mici, repetate de conexiune. Un companion poate fi unul dintre acele acte. Funcționează cel mai bine atunci când nu este singurul.

Cercetări și lecturi selectate: - Cacioppo, J.T. & Patrick, W. (2008). Loneliness: Human Nature and the Need for Social Connection. W.W. Norton. - Weiss, R.S. (1973). Loneliness: The Experience of Emotional and Social Isolation. MIT Press. - Holt-Lunstad, J., Smith, T.B. & Layton, J.B. (2010). Social relationships and mortality risk: A meta-analytic review. PLoS Medicine, 7(7), e1000316. - Masi, C.M., Chen, H.-Y., Hawkley, L.C. & Cacioppo, J.T. (2011). A meta-analysis of interventions to reduce loneliness. Personality and Social Psychology Review, 15(3), 219–266. - Derrick, J.L., Gabriel, S. & Hugenberg, K. (2009). Social surrogacy: How favored television programs provide the experience of belonging. Journal of Experimental Social Psychology, 45(2), 352–362.